Cartea

Ce este cartea?... Cine ar putea s-o definească cu precizie!...
Arghezi spunea că „…este o făgăduinţă, o bucurie, o călătorie prin suflete, gânduri şi frumuseţi” … Părerea lui!...
Unii zic că este un obiect, cam pătrăţos, mai gros, ori mai subţire, format dintr-o suprapunere de multe file de hârtie, lipite sau legate pe o latură şi împroşcate, în prealabil, cu nişte îmbârligături negre şi neuniforme.
Alţii, cam învechiţi şi nerealişti, consideră cartea ca fiind dusul la şcoală al odraslelor lor, care trebuie să se pună cu burta pe învăţătură, pentru că „dacă n-ai carte… n-ai parte!”
Mulţi cred despre cartea că e ceva ce nu trebuie să ai. „La ce-ţi trebuie cartea în ziua de azi? spun ei. Ca să te realizezi, e suficient să pleci afară, să cureţi conştiincios veceurile unora, să le ştergi la fund bătrânii… şi te întorci doldora…”
Mai sunt unii care consideră cartea ceva, aşa… ca o podoabă de apartament… ca un ficus, ori ca un trandafir japonez. „Dă bine, gândesc ei, în ochii celor ce-ţi calcă pragul”. Adună în biblioteca personală un număr de exemplare, unele chiar valoroase, doar pentru că-şi imaginează că acest fapt le creează o imagine de intelectuali rasaţi, fără să fie nevoie să deschidă vreodată vreuna.
Alţii, destul de numeroşi, avertizează, când vine vorba despre carte, că aceasta ar fi estrem de nocivă, atât pentru creier, cât şi pentru ochi. Creierul l-ar zăpăci iremediabil, spun ei, iar despre ochi… ce să mai vorbim?... Cum ai deschis prima carte, ai şi devenit un viitor client sigur al oftalmologului. „Cu alte cuvinte, cartea-i ca şi ţigara, concluzionează cei mai analitici dintre ei. Îţi bagi răul în organism, pe banii tăi”.
Cu toate aceste păreri contradictorii şi aparent rău-voitoare, multă lume foloseşte cartea.
Foarte mulţi dintre copii şi tinerii noştri, îşi tonifiază zilnic muşchii picioarelor, fesierii şi pe cei ai spatelui, transportându-şi, la şi de la şcoală, ghiozdanul doldora de cărţi.
Aproape în fiecare closet de la ţară, cu mare trudă înfiptă-ntr-un cui, bătut special, la-ndemână, în peretele din dreapta a tronului (ori, dacă acesta nu există, a găurii din podea), găseşti o carte, de regulă una veche şi… expirată. Situaţia aceasta, în opinia mea, este perfect justificată economic, dacă avem în vedere preţul ceva mai accesibil al acesteia, comparativ cu al hârtiei igienice.
De asemenea, cartea scuteşte de unele cheltuieli, pe aceea nevoiţi să aprindă zi de zi focul, în sobe, iarna, ori sub pirostrii, în curte, vara.
O utilitate de maximă profitabilitate a avut-o cartea, într-o perioadă în care comerţul cu seminţe prăjite era unul înfloritor, întrucât la vremea respectivă reprezenta cea mai importantă sursă de materie primă pentru confecţionarea tradiţionalului şi arhi-utilizatului ambalaj, cunoscut sub denumirea de „cornet”. Din nefericire, această înfloritoare perioadă pe care a cunoscut-o cartea pe plaiurile mioritice, a cam apus în ultimul timp, de când apreciatele seminţe vin deja ambalate, din ţări ca Ungaria şi Bulgaria – mari producătoare de floarea-soarelui pe plan mondial.
Cât despre aceea – puţini la număr, e-adevărat! –, pe care-i vezi adesea că, în loc să muncească, stau chirciţi la masă, pe canapea sau în fotoliu, ţinând cu evlavie în mâini acest obiect banal, privindu-l ca hipnotizaţi, ore în şir şi întorcându-i, când şi când, din cine ştie ce motiv, câte o filă… apoi alta… şi alta!… Despre aceea nici măcar n-aş fi vrut să amintesc!

Liviu Gogu

Sursa