În trimestrul al doilea din clasa a III-a ne-am mutat în Podul Roș. Cu aproape un un în urmă renunțasem la catedră. În urma unui concurs complicat și greu, cu legislație vamală despre care nu studiasem nimic în facultate, mă angajasem pe post de jurist la Direcția Vămilor. Îmi era mai comod să locuim în oraș, aproape de birou și de instanțe, dar speram să fie benefic și pentru ei, Iașiul le oferea alte posibilități. Școala la care urmau să învețe era situată peste drum de blocul în care locuiam iar eu mă bucuram că nu trebuie să meargă departe.
Învățătoarea, în schimb… o catastrofă. Veneau de la o școală din marginea Iașiului (demnă de dispreț după mintea ei) și învățau prea bine, exista riscul să-i surclaseze pe preferații clasei. Inițial a crezut că mă poate manipula, făcându-mă dependentă de bunăvoința ei.
M-a chemat la școală, la puțin timp după ce a început trimestrul și cu o morgă sobră mi-a comunicat că amândoi au goluri mari la română și matematică și au neapărat nevoie de meditație. Găsise și explicația: situația lor catastrofală era urmarea faptului că eram jurist și nu aveam timp să mă ocup de ei. Habar nu avea că fusesem zece ani profesor și doi ani învățătoare, nu știa cât de bun învățător era M., cel care îi avusese elevi până atunci. Plângându-se cât de ocupată este, cât de puțin timp are, câți părinți o imploră să le ajute copilul, a propus, dând senzația că-mi face o mare favoare și motivând că vrea să-i aducă la nivelul celor mai buni elevi din clasă, să-i mediteze pe o sumă de bani lunară. Răspunsul a lăsat-o mască. Stimată doamnă, i-am spus, amândoi fac meditație la cele două discipline cu doi profesori foarte buni, nu înțeleg de ce aș renunța la ei pentru ca să vă aleg pe dumneavoastră. Era adevărat, de la începutul clasei a treia decisesem să facă meditație cu doi colegi de la școala unde profesasem; nu pentru că aveau goluri ci pentru că voiam să performeze. Spuneți că au goluri, am continuat sarcastic, OK, atunci haideți la directorul școlii, îi propunem să stabilească o comisie de profesori care să-i asculte din toată materia și vor stabili ei dacă au sau nu golurile de care vorbiți.
I-a fost frică să persiste în măgăria de a se autopropune meditatorul lor dar i-a ars la note. Olimpia nu trecea de nota opt la matematică și Vlad de opt la română, cele două discipline în care excelau, la restul disciplinelor mă trezeam și cu note de șapte. Sufeream toți. De multe ori am plâns eu, de multe ori le-am ostoit lor lacrimile. Stăteam de vorbă cu ei pe îndelete și le explicam că nu nota contează ci cât știu, că trebuie să învețe bine pentru ca să poată studia la altă școală începând cu clasa a V-a, dar e greu să convingi doi puști, care suferă azi pentru o notă nedreaptă, că viitorul le va arăta dacă nota a fost corectă sau nu, că vor dovedi într-o zi că știu mai mult decât nota din carnet și catalog.
Iar cât știau s-a văzut la examenul pentru clasa a V-a.
Exista pe atunci o modă ca la liceele bune, care aveau și clase de gimnaziu, să se dea examen pentru clasa a V-a, dacă cei care se înscriau erau mai numeroși decât locurile arondate de inspectorat. Examenul era salvarea lor, nu mai voiam să urmeze cursurile gimnaziale la o școală cu profesori care susțineau o asemenea învățătoare sau se prefăceau că nu-i observă metodele. Între timp aflasem de la alți părinți că nu doar de Vlad și Oli își bătea joc, se comporta la fel de mizerabil cu toți copiii ai căror părinți nu o gratulau cu cadouri scumpe sau nu-i plăteau așa zisele meditații.
Liceul la care au dat examen era situat tot în Podul Roș, un pic mai departe de casă dar nu cât să mă sperie. Examen serios, dur pentru vârsta lor. Patru candidați pe un loc. O oră și jumătate au avut la dispoziție pentru limba română, o altă oră și jumătate pentru a rezolva subiectele de la matematică, ambele discipline odată, în aceeași zi.
Noi, părinții, emoționați și îngrijorați, îi așteptam în curtea școlii. Eu stăteam singură într-un colt, cu inima cât un purice. Era primul lor examen din viață, adunam emoțiile direct în inimă. Mai mult pentru Vlad eram îngrijorată. Oli nu era talentată la literatură, nu avea harul scrisului ca fratele ei dar era mult mai responsabilă, n-am avut multe emoții pentru ea. Pentru Vlad îmi era frică. Știam că nu este bun prieten cu matematica dar putea greși și la română fiindcă era zăpăcit, aiurit, nu avea răbdare, făcea totul pe fugă, în grabă.
Câteva mămici gureșe, care păreau să se cunoască de când odraslele le erau în clasele primare, m-au integrat în grupul lor. Înainte de a intra în examen mă văzuseră cu amândoi copiii.
— Aveți gemeni? m-au abordat.
— Nu, e o diferență de un an și ceva însă i-am dat la școală în același an.
— Vai, probabil că aveți emoții duble.
— Am dar și știu ce se va întâmpla. Fata va ieși ultima din sală. Calmă, liniștită, spunând că a făcut dar nu poate aprecia ce notă va lua. Băiatul, în schimb… iese primul, pot să pun pariu, am zâmbit. Apoi va striga că a făcut tot.
— E atât de bun? m-a întrebat una, verde de invidie.
— Da’ de unde! E zăpăcit.
Primul care a deschis ușa școlii, la vreo două ore și jumătate, a fost Vlad, așa cum prevăzusem. M-a reperat și a început să alerge cu părul fluturând, agitat și roșu la față.
— Mama, am terminat primul, nu? Să știi că am făcut tot.
Noile mele cunoștințe s-au pus pe un pui de râs. Discret, cu mâna peste gură ca să nu tulbure copilul ori să-l sperie.
Și cu Oli am avut dreptate. A ieșit ultima, calmă și liniștită.
După amiază ne-am adunat din nou la școală. Se dădeau rezultatele. Evident, Olimpia a avut notă mai mare decât el însă bucuria mea a fost dublă, amândoi au luat examenul și au fost repartizați în aceeași clasă.
Mămicile cu care mă împrietenisem au fost martori al unei noi scene de comedie. Când a văzut rezultatele Vlad a găsit explicația: nu făcuse chiar perfect fiindcă, pe la jumătatea examenului, l-a luat o durere cumplită de burtă. Știam. Iar dacă n-ar fi fost burta, o rază de soare urma să-l enerveze și să nu se mai poată concentra din pricina ei. Sau o umbră, o pată de culoare.
Mai apoi m-au aplaudat frenetic (de parcă era meritul meu) când directorul liceului, anunțând rezultatele, a chemat-o pe Olimpia în fața careului. Luase singurul zece, singurul din toate notele acordate liotei de copii. Bineînțeles, la iubita ei matematică. Totuși, singura notă de zece… mă copleșea emoția, eram mândră, fericită. Succesul lor mi-a dat putere să mă duc glonț la școala unde terminaseră clasa a IV-a. Am intrat cu tupeu în cancelarie - ca un uragan - și am strigat învățătoarei, de față cu toate cadrele didactice prezente:
— Amărâții ăia doi de copii ai mei, care aveau goluri pentru că nu am admis să facă meditație cu dumneavoastră, pe care i-ați așezat în ”Rândul proștilor” - da, da nu vă uitați mirați, doamna are în clasă un rând al proștilor, repet, i-ați așezat în rândul proștilor fiindcă EU am uitat să le dau un ghiveci cu flori pe care să-l aducă la școală, cărora nu le-ați pus mai mult de nota opt la matematică sau română, au luat examenul printre primii la liceul X. Iar Olimpia a luat singurul zece acordat de comisie. La matematică, unde îi puneați opt și vă mai și strâmbați, de parcă nici pe ăla nu-l merita. Singurul zece din sute de lucrări, mă auziți? Sper să audă și colegii dumneavoastră ce spun și să se întrebe ce fel de cadru didactic sunteți.
Se lăsase o liniște de mormânt în cancelarie. Amuțise și învățătoarea după ce, când am început tirada, încercase să mă sperie țipând ”Cum îți permiți”. Nici n-am băgat-o în seamă, am spus de am avut de spus și am ieșit la fel de vijelios precum intrasem. Trebuia să mă răzbun.
Spuneam la un moment dat că sunt momente când înțeleg persoanele care se transformă instinctual în animale și devin violente uitând să se abțină, lăsând deoparte educația, bunul simț, respectul, regulile care spun că nu îți faci singur dreptate. Mi se întâmplase și mie în ziua în care au venit acasă plângând fiindcă fuseseră trimiși în rândul proștilor. Cum să existe un rând al proștilor? Cum! Și pentru ce să fie pedepsiți? Pentru că eu uitasem să le dau un blestemat de ghiveci de flori? Era prea mult. Am fost atât de furioasă încât am vrut să mă duc să o iau de plete. Uitând, devenind animal, fără să-mi pese de urmări. M-a oprit Olimpia, copilul meu de multe ori mai matur decât mine: Mama, tot nouă ne faci rău, dă-ne ghiveciul ăla și gata, mai avem puțin și terminăm clasa a IV-a, chiar nu merită.
M-am oprit atunci dar n-am uitat, m-au durut prea tare și prea des lacrimile lor din cei doi ani cât învățaseră în clasa ei. Nu uitasem nici o altă zi de lacrimi. Mă anunțaseră că de ziua copilului, deja în clasa a IVa, le ceruse învățătoarea să vină cu un platou de prăjituri din care urmau să mănânce toți. Nu eram de acord nici cu astfel de obligații dar n-am vrut să mai repet scena ghiveciului. Cum soacra surorii mele era expertă în prăjituri, am rugat-o pe ea să-mi facă unele de excepție. Greșeala mea, n-am păstrat nimic acasă, ”lasă că veți mânca la școală”, le-am spus trimițându-i cu două platouri care puteau lejer să se înscrie la un concurs de gătit. Platourile aduse de Vlad și Olimpia n-au mai ajuns pe masa de unde au mâncat copiii. ”Astea arată mult prea bine, le iau eu acasă”, a decretat ca o regină supușilor.
A fost greu să tac. Rezultatul de la examen a părut cea mai dulce răzbunare.
Ancora - Lili Crăciun
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu