Dupa 10 ani

"Nu știți, s-a prescris dacă am copiat în liceu? Este cineva decis să nu ierte!

Îndoiala

Draga doamnă Darie, era micuță și fragilă, cu un pic de cocoașă dar cu un suflet uriaș. Blândă, bună, orele ei treceau ușor, nu ne era frică că ne va pedepsi pentru că nu am învățat. Unul dintre profesorii mei preferați. Numai că ne preda ”Pedagogia”, care era cel mai gros manual pe care îl văzusem. Uriaș, abia îl puteam căra în brațe, cu pagini nesfârșite. Și pentru că eram eleve la Liceul pedagogic – viitoare învățătoare – aveam teză la Pedagogie. Mie mi se părea că cei care lucraseră la manual bătuseră cu grație apa în piuă. Aș fi redus tonele de polologhie la câteva idei și aș fi subțiat considerabil cartea. Din păcate, eram doar o puștoaică, nu decideam eu.

Stăteam în bancă cu Doina, de care nu m-am despărțit cinci ani de zile, spre disperarea dirigintei care avea un fix: în fiecare an schimba fetele în altă bancă, le amesteca unele cu altele. Cică să socializăm. Numai că eu și Doina, amândouă selecționate în echipa de handbal a Școlii sportive, socializam oricum - eram vorbărețe și nebunatice - dar nu voiam să ne despărțim. Așa că au urmat plânsete, împotriviri, scandal, enervări de ambele părți. Până la urmă am câștigat, diriga a cedat. Restul făceau rocada, noi două stăteam pe loc, în rândul patru, banca de la geam (”Bine, hai, admit pentru că sunteți ambele sportive.”, ne spunea în fiecare an când ne vedea pe amândouă așezate deja în banca cu pricina). Ne potriveam perfect, eu eram bună la limba franceză iar Doina la rusă. Ea a avut tot liceul un coșmar cu franceza, eu, aventuri cu rusa, dar asta este altă poveste.

Să revenim la biata doamnă Darie, căreia i-am scos câteva fire de păr alb. Amândouă cam la același nivel de istețime și grad de educație, ne-am hotărât să subțiem cartea de pedagogie. Atunci când finuța doamnă Darie ne anunța extemporal sau venea teza, împărțeam materia în două: jumătate o învățam eu, jumătate o învăța Doina. Ehei, și cum stăteam în rândul patru, până când doamna noastră ajungea la noi cu plimbatul, mergând greoi din cauza handicapului, noi scriam vorbind. Simplu. Dacă pica subiectul din jumătatea mea, vorbeam eu, dacă pica din jumătatea Doinei, era rândul ei să scrie cu voce. Toate mergeau minunat, eram mai libere decât restul colegelor în preajma tezei, îngurgitam doar jumătate de materie.

În principiu, pentru că mai știam ceva de pe la ore, schimbam frazarea față de dictarea celeilalte. De obicei. Nu și la acea teză. Habar n-am dacă subiectele din teza cu bucluc au fost din jumătatea mea sau din a Doinei, cine a vorbit scriind și cine a uitat să schimbe frazarea. Poate am fost eu vinovata, poate a fost Doina. Cert este că din lene n-am mai schimbat nimic și cele două teze au ajuns pe masa de corectat a doamnei Darie. Cum eram bunicele la limba română și gramatică, semnele de ortografie și punctuație erau și ele fix la fel. Noi eram liniștite, făcusem două teze pe cinste, ne așteptam la un 9 sau 10. Nici măcar nu ne-am adus aminte că am făcut prostia să scriem, din prea multă lehamite, exact după dictarea celeilalte, darămite să ne batem capul cu spaime că ne-ar putea prinde. O făcusem de multe ori, ce mama dracului! Culmea că numai la pedagogie am făcut trebușoara asta, nu ne-am gândit să ne extindem bussines-ul.

Și iată că a sosit ziua când draga doamna Darie ne-a adus tezele. Emoții? Nici vorbă. Numai că, în loc să ne spună numele și notele, cum era obiceiul, profesoara a ales două fete și le-a scos în fața clasei.

– Tu iei această teză și tu pe cealaltă. Fiecare citește câte o propoziție și se oprește, apoi o citește cealaltă. Hai, începeți! s-a încruntat buna noastră profesoară.

– Hait, am dat de dracu’, sunt ale noastre, i-am șoptit încet Doinei, care se schimbase și ea la culoare, semn că nu era singura care ghicise dezastrul.

– Șșșșt, taci că ne aude, m-a oprit fiindcă spre noi se îndreptau privirile ucigător de ironice ale micuței profesoare, care se urcase pe postamentul ce înconjura catedra.

Fetele au început să citească. Una o frază dintr-o teză, alta o frază din a doua teză. Clasa amuțise, știau ele fetele ceva despre ”metoda” noastră pedagogică dar nu erau prea sigure cum făceam. În liniștea de mormânt, care se lăsase peste 33 de gureșe, se auzea la indigo același lucru.

Noi două, cu obrajii în flăcări, făcându-ne mici, din ce în ce mai mici, cu dorința sinceră să ne dezintegrăm undeva în univers, auzeam două voci rostind cu glas monoton:

– Galenus şi Hypocrates au observat că există patru temperamente de bază și au încercat să le explice, stabilind clasificarea lor în: coleric, sangvin, flegmatic melancolic.

Prima voce se oprea și a doua continua, zgârâindu-ne creierul:

– Galenus şi Hypocrates au observat că există patru temperamente de bază și au încercat să le explice, stabilind clasificarea lor în: coleric, sangvin, flegmatic melancolic.

Lecturarea a continuat o vreme, cu privirile profei ațintite asupra noastră, până când doamna Darie a considerat că este suficient. Quod erat demonstrandum.

– Vasilica, ești una din elevele mele preferate, nu m-aș fi așteptat să copiezi. Vreau să fii cinstită și să îmi spui, cine de la cine a copiat.

– Niciuna, am răspuns dârz, ridicându-mă în picioare și uitându-mă în ochii ei. Mă enerva la culme să mă strige cineva ”Vasilica”, toată lumea îmi spunea Lili iar atunci mi s-a părut că îl pronunță ironic.

– Te rog, nu mă prosti!

– N-am copiat, învățăm împreună, de aia sunt tezele la fel, am continuat.

În fond, ce era să spun? Ce conta cine copiase de data aceea, în alte ocazii se întâmplase invers.

– Doina, și tu ești o elevă bună și cuminte, nu te lua de încăpățânata de Crăciun, spune tu adevărul și nu te voi pedepsi.

– Învățăm împreună, acesta este adevărul, a țâșnind în picioare și Doina, roșie la față ca un trandafir, susținând minciuna din același raționament.

Interogatoriul a continuat o bună bucată de vreme, fără ca niciuna să cedeze. Repetam ca papagalul că învățăm împreună, ne ascultăm una pe alta și de asta tezele sunt la fel.

– Ce să fac eu cu voi, fetelor? Acesta este un caz clar de copiere, nu mă prostiți. Am pus doi ambelor teze doi deși ele sunt de 9,5. Vreau să știu cine de la cine a copiat. Mă deranjează încăpățânarea voastră. Voi ce spuneți, cum ați proceda? a cerut profa sfatul colegelor, care nici nu respirau. Liceul era renumit pentru exmatriculări, vedeam în ochii lor spaima pedepsei extreme.

– Doamnă profesoară, dacă niciuna nu recunoaște și ambele susțin că fiecare și-a făcut teza fără ajutorul celeilalte, eu zic să le dați azi, acum, o altă teză. E ultima oră, putem sta toată clasa peste program, să aibă o oră la dispoziție. Doar așa ne vom da seama dacă mint, s-a ridicat în picioare șefa clasei.

Opinia ei a părut logică doamnei Darie. ”Uff, pentru moment suntem salvate, am gândit. Mai departe, fie ce-o fi.” Cum toate fetele au fost de acord cu propunerea, sărind în sprijinul ei, doamna Darie, o bunătate de femeie, a fost de acord. Ne-a mutat pe amândouă în prima bancă, pe rânduri diferite, fără nimeni în spatele nostru. A controlat în bancă să nu fie cărți, caiete, ne-a controlat în buzunare, ne-a dat caietele de teză înapoi și ne-a comunicat:

– Am să vă dau și subiecte diferite, ca să fiu sigură că ați spus adevărul, a spus victorios, făcându-mă să tresar: ”Drace, dacă ne nimerește fiecăreia subiect din jumătatea celeilalte, o băgăm pe mânecă”.

Din fericire, eu am primit subiecte din jumătatea mea, Doina din jumătatea ei. Îmi făceam cruce cu limba de așa noroc și promiteam cerului că nu voi mai copia în viața mea. Emoționate, cu mâinile transpirate, ne-am apucat de scris, cu cerberul între noi, urmărindu-ne cu ochi de vultur. Tezele au fost corectate pe loc iar doamna Darie a făcut ochii mari.

– Ambele teze sunt de nota 8. Pot să înțeleg că nota e mai mică din cauza stresului la care v-am supus. Mda, n-am ce să vă fac. Totuși. întrucât nu sunt convinsă că în primele teze nu ați copiat, deși nu știu cum, prin ce metodă, o să vă pun nota din cea de a doua teză, care e mai mică.

Ați văzut pe cineva înviind într-o secundă, după ce a crezut că e mort? Eu da, uitându-mă la Doina. Probabil și ea a avut același sentiment uitându-se la mine. Scăpasem. Nu nota doi mă îngrijora, aveam destui de 10 în oral ca să nu rămân corigentă dar toată profesorimea știa cât de aspru este domnul Crăciun. Dacă ajungea la urechile lui că fiică-sa a copiat, nu mă scăpa nici Isus Cristos de mama de bătaie, care mi-ar fi înroșit fundul. La exmatriculare nu m-am gândit, era prea bună doamna Darie.

Profesoara noastră n-a fost niciodată pe deplin mulțumită de modul în care s-a sfârșit aventura, o umbră de îndoială i-a rămas înfiptă în creier. Bun pedagog, însă, a ascuns îndoiala și până la sfârșitul liceului nu ne-a tratat diferit. Am aflat de îndoială mai târziu. La întâlnirea de zece ani de la terminarea liceului, încântată că terminasem filosofia și luasem deja examenul de admitere la drept, m-a îmbrățișat apoi, ridicându-se pe vârfuri, mi-a șoptit:

– Acum nu mai poți păți nimic. Poți să fii cinstită și să îmi spui cum naiba ați copiat?"

Lili Crăciun - scriitor