"Pe 1 martie, copiii mei au schimbat casa, orașul, țara. Pe 10 martie au ajuns pentru prima oară în noua lor școală: fiica mea în primul an de liceu, într-o secție de limba engleză. După o săptămână, Belgia a intrat în lockdown și școala s-a închis, ca peste tot, aproape de pe o zi pe alta. Am crezut, la început, că vom pune în cui educația pe anul ăsta, dar am fost foarte departe de adevăr.
Fiica mea a făcut cursuri online din prima zi de izolare, respectând exact același program de la școală, cu profesorii în video care predau, cu elevii în video sau audio care răspundeau. Unii profesori făceau tot posibilul să îi și distragă pe copii de la realitatea sumbră în care se treziseră fără nicio vină. Când o auzeam pe fiică-mea râzând în hohote, știam că are oră de matematică, oră la care, pe lângă teorema lui Pitagora, profesorul organiza niște jocuri, quizz-uri, în care se prefăcea veșnic că e cel mai fraier, doar ca să își distreze clasa. Într-o oră de engleză, copiii au ascultat vântul deștertului mexican (proful fugise de-acasă pentru o izolare exotică), la alta au făcut cunoștință cu niște iepurași simpatici. La istorie s-a vorbit despre pandemii și drepturile omului, la geografie despre dezastre naturale. Am primit de la școală nenumărate mailuri în care am fost sfătuiți cum să avem grijă de psihicul copiilor, de bună starea lor mentală. Profesorii au comunicat cu elevii tot timpul, m-a impresionat că, unii din ei, știind că fiica mea e nouă în școală, i-au scris constant, au încurajat-o să spună orice are pe suflet, au învățat-o să le pună întrebări și să ceară explicații - pentru orice și oricând, un exercițiu inexistent în școala românească. După 9 ani de școală românească, pot spune foarte apăsat că semestrul în care fiica mea a învățat cel mai mult, în care a făcut cele mai multe progrese, a fost fix ăsta. Cu tot cu tele-școală, cu tot cu schimbat limba de predare, sistemul, cu tot cu stresul imens de a fi izolat.
M-am întrebat de ce s-a întâmplat asta? În primul rând, s-a redefinit “contractul” ei cu școala.
A aflat, pentru prima oară în viața ei, că profesorul e acolo pentru ea, la dispoziția ei, nu ea e acolo pentru profesor. A priceput că școala are obligații față de ea, proporționale cu obligațiile ei față de școală. A primit note cărora le-au fost atașate explicații concrete, pentru fiecare temă. Dacă nu înțelege de ce a fost depunctată, poartă o discuție cu profesorul ca să știe exact ce trebuie să corecteze. Toate materiile sunt importante, nu există materii de “bac și capacitate”. Ca să ia 10 la arte (ea vine dintr-un liceu de artă) trebuie să predea o lucrare excepțională, care respectă toate specificațiile temei date. Nu există goană după note mari. Notarea se face ca să înțelegi unde te plasezi și unde ai greșit, nimeni n-are habar ce note au ceilalți, iar părinții află la final de semestru ce note au copiii. Elevii înțeleg că sunt “văzuți” de profesori, m-a emoționat când am văzut comentariile de la mediile finale pentru fiica mea. Pe lângă remarcile legate de cunoștințele sau dificultățile ei la o anumită materie, cei mai mulți au inclus pentru ea mesaje de bun venit în școală, de încurajare, mici sfaturi legate de schimbarea pe care a trăit-o anul ăsta.
De fapt, mă uit acum pe textul de mai sus și mă gândesc că am scris o mulțime de banalități, despre o școală obișnuită, în timpuri neobișnuite. Și totuși, trecută fiind prin școala românească, totul pare nemaipomenit și exotic."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu