În douăzeci de ani de catedră, nu am mai întâlnit asemenea minți strălucite ascunse sub haine peticite și ghiozdane rupte. Ana și Mihai Dumitrescu aveau o singură mare problemă, s-au născut în casa greșită. Prima dată când i-am remarcat a fost la începutul anului școlar. Era ora de matematică la clasa a V-a. Am scris pe tablă o problemă pentru clasa a VII-a, spunându-le că e doar ca să le arăt ce vor învăța peste doi ani. Spre surprinderea mea, din spate s-a ridicat o mână sfioasă. Ana, o fetiță slăbuță, cu părul prins în două codițe inegale și cu un pulover prea mare pentru ea, a rezolvat problema perfect în mai puțin de două minute.
"Doamna profesoară, cred că se poate și mai simplu", a spus fratele ei, Mihai, arătându-mi o rezolvare elegantă, de nivel de liceu. I-am rugat să rămână după ore. Tremurau amândoi, crezând probabil că au făcut ceva greșit. În cancelarie, le-am oferit câte un sandviș din pachetul meu de prânz, observând cum ochii lor se luminează la vederea mâncării. L-au împărțit în două, fiecare luând câte o jumătate cu gesturi care trădau o foame obișnuită cu rațiile.
"De unde știți matematică atât de avansată?" i-am întrebat.
