În douăzeci de ani de catedră, nu am mai întâlnit asemenea minți strălucite ascunse sub haine peticite și ghiozdane rupte. Ana și Mihai Dumitrescu aveau o singură mare problemă - s-au născut în casa greșită.
Prima dată când i-am remarcat a fost la începutul anului școlar. Era ora de matematică la clasa a V-a. Am scris pe tablă o problemă pentru clasa a VII-a, spunându-le că e doar ca să le arăt ce vor învăța peste doi ani. Spre surprinderea mea, din spate s-a ridicat o mână sfioasă. Ana, o fetiță slăbuță, cu părul prins în două codițe inegale și cu un pulover prea mare pentru ea, a rezolvat problema perfect în mai puțin de două minute.
"Doamna profesoară, cred că se poate și mai simplu", a spus fratele ei, Mihai, arătându-mi o rezolvare elegantă, de nivel de liceu.
I-am rugat să rămână după ore. Tremurau amândoi, crezând probabil că au făcut ceva greșit. În cancelarie, le-am oferit câte un sandviș din pachetul meu de prânz, observând cum ochii lor se luminează la vederea mâncării. L-au împărțit în două, fiecare luând câte o jumătate cu gesturi care trădau o foame obișnuită cu rațiile.
"De unde știți matematică atât de avansată?" i-am întrebat.
Ana a privit în jos, dar Mihai a răspuns: "Ne place să citim. Am găsit niște cărți vechi în biblioteca școlii și le-am împrumutat."
În săptămânile următoare, am descoperit că gemenii Dumitrescu nu excelau doar la matematică. Literatură, istorie, științe - mintea lor absorbea informații ca un burete. Rezolvau probleme de olimpiadă din toate materiile cu o ușurință uluitoare.
Într-o zi ploioasă de octombrie, când i-am văzut șezând pe holul școlii după ore, am înțeles că ceva nu e în regulă. "Așteptăm să se oprească ploaia", mi-a explicat Ana. "Nu avem umbrele și caietele se vor uda."
I-am dus acasă cu mașina mea. Locuiau la marginea satului, într-o casă cu două camere, cu acoperiș care cerea reparații urgente. Tatăl lor, un bărbat slăbit de boală, stătea întins pe un pat, iar mama spăla rufe într-un lighean. În camera copiilor - un singur pat, o masă șubredă și un raft cu cărți uzate, singura bogăție vizibilă.
"Săptămâna viitoare e olimpiada județeană", le-am spus în mașină a doua zi. "V-am înscris pe amândoi."
Mihai a oftat: "Nu putem merge, doamnă. E în oraș și n-avem bani de transport. Și oricum, tata spune că trebuie să ne găsim de lucru. Școala nu umple frigiderul."
Generația de astăzi nu va înțelege niciodată cum era viața în satele noastre înainte. Copiii talentați rămâneau adesea blocați în ciclul sărăciei, inteligența lor fiind cea mai tragică risipă pe care o poate face o societate.
Mi-am amintit de propriul meu profesor din liceu, care a văzut potențial în mine când nimeni altcineva nu vedea. Mi-a plătit meditațiile, cărțile, mi-a deschis uși pe care nici nu știam că există. Era rândul meu acum.
Am cumpărat ghete noi pentru amândoi, uniforme curate, ghiozdane rezistente. Le-am spus că sunt de la un program al ministerului pentru copiii talentați. Nu cred că m-au crezut, dar mândria lor a acceptat explicația, mai ușor decât ar fi acceptat mila.
Într-o seară, am bătut la ușa familiei Dumitrescu cu o propunere. "Copiii dumneavoastră au mințile unor genii", le-am spus. "Lăsați-i să continue școala, să meargă la olimpiade. Mă ofer să-i ajut cu tot ce au nevoie."
Mama plângea încet, tatăl avea ochii umezi. "N-avem cum să vă răsplătim", a șoptit el.
"Nu vreau răsplată", am răspuns. "Vreau doar să le dați șansa pe care o merită."
Nu a fost ușor. Colegii mei profesori au ridicat din sprâncene când au văzut că petrec ore suplimentare cu gemenii Dumitrescu. Directorul a întrebat dacă sunt rudă cu ei. Unii părinți au sugerat că le dau atenție specială, favorizându-i la note.
La olimpiada județeană, Ana a luat locul întâi la matematică și științe, Mihai la fizică și istorie. La faza națională, două luni mai târziu, amândoi au urcat pe podium, aducând primele medalii din istoria școlii noastre rurale.
Pe măsură ce reputația lor creștea, am început să primesc telefoane de la licee prestigioase, oferind burse complete. Am organizat meditații pentru ei, i-am ajutat să recupereze materia pe care o știau doar teoretic. Le-am cumpărat calculatoare second-hand și am plătit pentru internet, deschizându-le o lume întreagă de cunoaștere.
Dar lucrurile nu s-au schimbat doar pentru ei. Am început să observ alți copii talentați, din alte clase, din alte sate. Copii despre care nimeni nu vorbea, ale căror potențiale rămâneau neexplorate pentru că părinții lor erau prea ocupați să pună pâine pe masă pentru a observa genialitatea ascunsă a propriilor copii.
Vă întrebați vreodată câte minți strălucite s-au pierdut în satul nostru de-a lungul timpului? Câți Einstein, câți Mozart, câți Eminescu au trăit și au murit fără ca nimeni să-i vadă cu adevărat, pentru că erau prea ocupați să supraviețuiască?
Joi am primit o scrisoare de la Universitatea din București. Ana și Mihai au fost acceptați amândoi cu burse complete la Facultatea de Matematică și Informatică. Peste o lună termină clasa a XII-a, iar până atunci, mai au de susținut examenul internațional de matematică în Viena.
Când am început cariera de profesoară la țară, mulți m-au întrebat de ce "îmi îngrop talentul" într-un sat uitat de lume. După douăzeci de ani, privind la Ana și Mihai, știu exact de ce. Pentru că talentul adevărat există pretutindeni - în orășele, în cătune, în case care abia mai stau în picioare. Iar datoria noastră, ca profesori, este să-l descoperim și să-l ajutăm să strălucească.
Săptămâna trecută, tatăl gemenilor m-a oprit pe stradă. Era prima oară când îl vedeam în afara casei în toți acești ani. Pășea greu, sprijinindu-se într-un baston, dar cu capul sus.
"Profesoară", mi-a spus cu voce tremurândă, "până la dumneavoastră, nimeni nu s-a uitat la copiii mei și a văzut altceva decât sărăcie. Le-ați redat demnitatea. Și mie la fel."
În ziua aceea, ajunsă acasă, am plâns. Nu de tristețe, ci pentru că uneori, când faci puțin bine, universul ți-l întoarce înzecit. Și pentru că dintre toate titlurile pe care le-am purtat vreodată, cel de "profesoară" rămâne cel mai de preț.
Adevărata educație nu înseamnă doar să predai materii, ci să vezi potențialul acolo unde alții văd doar limitări. În fiecare zi, când intru în clasă, mă uit la chipurile din fața mea și mă întreb: Cine sunt Ana și Mihai de astăzi? Și cum îi pot ajuta să-și găsească drumul?
Text și imagine preluate de pe SURSA.