sâmbătă, 8 august 2020

Lectiile online si viitorul

"Colegii mei casnici dau dovadă de o lipsă de intuiţie pe care s-ar putea mai târziu să şi-o reproşeze. Dacă mutăm lecţiile online şi le înregistrăm, atunci în maxim doi ani (s-ar putea să fiu generos) vom putea avea un corpus multimedia care să cuprindă cam toată programa şcolară. Caz în care 99,99% dintre profesori vor fi trimişi pe piaţa muncii (aici sigur sunt generos, procentul va fi mult mai mare). Pentru că trebuie cel mult 100 de profesori ca să faci din ei vedete pedagogice (Mihaela la matematică, Dorin la română, Daniel la Fizică, Ioana la chimie ş.a.m.d.). Tineri, frumoşi, spectaculoşi, numai buni să-i inspire pe elevi la învăţătură.

Cine-mi spune că suntem de neînlocuit la evaluare nu ştie ce vorbeşte. Hai să luăm un exemplu recent: până nu demult facultăţile de drept din ţara asta şcolarizau cam cincizeci de viitori jurişti anual. A apărut învăţământul cu taxă şi universitarii n-au rezistat tentaţiei de a şcolariza şapte sute de studenţi (nu termină mai mult de o sută nicăieri, dar restul vin cu banii). Numai că niciun profesor nu poate verifica şapte sute, nici cinci sute, nici măcar trei sute de teze scrise clasice. Şi atunci a apărut ideea “strălucitoare”: păi să le dăm grile. Nu mai e nimic de corectat, faci un şablon, o chemi pe femeia de serviciu şi în juma de oră rezolvă ea tot pentru o floare şi un suc.

Bine, dar avem o pierdere de calitate majoră atunci când studentul unei facultăţi axată pe discurs bifează nişte capcane din materie în loc să construiască discursuri. Mai ales că în practică un jurist ar trebui să fie suficient de abil încât să citească şi să înţeleagă o lege, să scrie o cerere de chemare în judecată, să redacteze o întâmpinare, să studieze un dosar. Un specialist “crescut” cu grile trebuie să se educe singur pentru meserie, pentru că facultatea profilată pe cantitate a abdicat de la rolul ei de cultivare a calităţii.

Aşadar, suntem naivi dacă ne imaginăm că în învăţământul online va mai fi nevoie de profesori. “Evaluarea” poate fi făcută online sub forma grilelor de nişte scripturi php rapid şi mult mai ieftin. Se pierde discursul, dar în on-line nevoia de cuvinte se va diminua dramatic. Textul şi învăţarea prin citit vor deveni metode învechite."

Citeste articolul complet pe SURSA.

miercuri, 29 iulie 2020

O scoala... altfel


"Pe 1 martie, copiii mei au schimbat casa, orașul, țara. Pe 10 martie au ajuns pentru prima oară în noua lor școală: fiica mea în primul an de liceu, într-o secție de limba engleză. După o săptămână, Belgia a intrat în lockdown și școala s-a închis, ca peste tot, aproape de pe o zi pe alta. Am crezut, la început, că vom pune în cui educația pe anul ăsta, dar am fost foarte departe de adevăr.
Fiica mea a făcut cursuri online din prima zi de izolare, respectând exact același program de la școală, cu profesorii în video care predau, cu elevii în video sau audio care răspundeau. Unii profesori făceau tot posibilul să îi și distragă pe copii de la realitatea sumbră în care se treziseră fără nicio vină. Când o auzeam pe fiică-mea râzând în hohote, știam că are oră de matematică, oră la care, pe lângă teorema lui Pitagora, profesorul organiza niște jocuri, quizz-uri, în care se prefăcea veșnic că e cel mai fraier, doar ca să își distreze clasa. Într-o oră de engleză, copiii au ascultat vântul deștertului mexican (proful fugise de-acasă pentru o izolare exotică), la alta au făcut cunoștință cu niște iepurași simpatici. La istorie s-a vorbit despre pandemii și drepturile omului, la geografie despre dezastre naturale. Am primit de la școală nenumărate mailuri în care am fost sfătuiți cum să avem grijă de psihicul copiilor, de bună starea lor mentală. Profesorii au comunicat cu elevii tot timpul, m-a impresionat că, unii din ei, știind că fiica mea e nouă în școală, i-au scris constant, au încurajat-o să spună orice are pe suflet, au învățat-o să le pună întrebări și să ceară explicații - pentru orice și oricând, un exercițiu inexistent în școala românească. După 9 ani de școală românească, pot spune foarte apăsat că semestrul în care fiica mea a învățat cel mai mult, în care a făcut cele mai multe progrese, a fost fix ăsta. Cu tot cu tele-școală, cu tot cu schimbat limba de predare, sistemul, cu tot cu stresul imens de a fi izolat.
M-am întrebat de ce s-a întâmplat asta? În primul rând, s-a redefinit “contractul” ei cu școala.
A aflat, pentru prima oară în viața ei, că profesorul e acolo pentru ea, la dispoziția ei, nu ea e acolo pentru profesor. A priceput că școala are obligații față de ea, proporționale cu obligațiile ei față de școală. A primit note cărora le-au fost atașate explicații concrete, pentru fiecare temă. Dacă nu înțelege de ce a fost depunctată, poartă o discuție cu profesorul ca să știe exact ce trebuie să corecteze. Toate materiile sunt importante, nu există materii de “bac și capacitate”. Ca să ia 10 la arte (ea vine dintr-un liceu de artă) trebuie să predea o lucrare excepțională, care respectă toate specificațiile temei date. Nu există goană după note mari. Notarea se face ca să înțelegi unde te plasezi și unde ai greșit, nimeni n-are habar ce note au ceilalți, iar părinții află la final de semestru ce note au copiii. Elevii înțeleg că sunt “văzuți” de profesori, m-a emoționat când am văzut comentariile de la mediile finale pentru fiica mea. Pe lângă remarcile legate de cunoștințele sau dificultățile ei la o anumită materie, cei mai mulți au inclus pentru ea mesaje de bun venit în școală, de încurajare, mici sfaturi legate de schimbarea pe care a trăit-o anul ăsta.
De fapt, mă uit acum pe textul de mai sus și mă gândesc că am scris o mulțime de banalități, despre o școală obișnuită, în timpuri neobișnuite. Și totuși, trecută fiind prin școala românească, totul pare nemaipomenit și exotic."

luni, 20 iulie 2020

Directorul

luni, 22 iunie 2020

Dupa 10 ani


"Nu știți, s-a prescris dacă am copiat în liceu? Este cineva decis să nu ierte!

Îndoiala
Draga doamnă Darie, era micuță și fragilă, cu un pic de cocoașă dar cu un suflet uriaș. Blândă, bună, orele ei treceau ușor, nu ne era frică că ne va pedepsi pentru că nu am învățat. Unul dintre profesorii mei preferați. Numai că ne preda ”Pedagogia”, care era cel mai gros manual pe care îl văzusem. Uriaș, abia îl puteam căra în brațe, cu pagini nesfârșite. Și pentru că eram eleve la Liceul pedagogic – viitoare învățătoare – aveam teză la Pedagogie. Mie mi se părea că cei care lucraseră la manual bătuseră cu grație apa în piuă. Aș fi redus tonele de polologhie la câteva idei și aș fi subțiat considerabil cartea. Din păcate, eram doar o puștoaică, nu decideam eu.
Stăteam în bancă cu Doina, de care nu m-am despărțit cinci ani de zile, spre disperarea dirigintei care avea un fix: în fiecare an schimba fetele în altă bancă, le amesteca unele cu altele. Cică să socializăm. Numai că eu și Doina, amândouă selecționate în echipa de handbal a Școlii sportive, socializam oricum - eram vorbărețe și nebunatice - dar nu voiam să ne despărțim. Așa că au urmat plânsete, împotriviri, scandal, enervări de ambele părți. Până la urmă am câștigat, diriga a cedat. Restul făceau rocada, noi două stăteam pe loc, în rândul patru, banca de la geam (”Bine, hai, admit pentru că sunteți ambele sportive.”, ne spunea în fiecare an când ne vedea pe amândouă așezate deja în banca cu pricina). Ne potriveam perfect, eu eram bună la limba franceză iar Doina la rusă. Ea a avut tot liceul un coșmar cu franceza, eu, aventuri cu rusa, dar asta este altă poveste.
Să revenim la biata doamnă Darie, căreia i-am scos câteva fire de păr alb. Amândouă cam la același nivel de istețime și grad de educație, ne-am hotărât să subțiem cartea de pedagogie. Atunci când finuța doamnă Darie ne anunța extemporal sau venea teza, împărțeam materia în două: jumătate o învățam eu, jumătate o învăța Doina. Ehei, și cum stăteam în rândul patru, până când doamna noastră ajungea la noi cu plimbatul, mergând greoi din cauza handicapului, noi scriam vorbind. Simplu. Dacă pica subiectul din jumătatea mea, vorbeam eu, dacă pica din jumătatea Doinei, era rândul ei să scrie cu voce. Toate mergeau minunat, eram mai libere decât restul colegelor în preajma tezei, îngurgitam doar jumătate de materie.
În principiu, pentru că mai știam ceva de pe la ore, schimbam frazarea față de dictarea celeilalte. De obicei. Nu și la acea teză. Habar n-am dacă subiectele din teza cu bucluc au fost din jumătatea mea sau din a Doinei, cine a vorbit scriind și cine a uitat să schimbe frazarea. Poate am fost eu vinovata, poate a fost Doina. Cert este că din lene n-am mai schimbat nimic și cele două teze au ajuns pe masa de corectat a doamnei Darie. Cum eram bunicele la limba română și gramatică, semnele de ortografie și punctuație erau și ele fix la fel. Noi eram liniștite, făcusem două teze pe cinste, ne așteptam la un 9 sau 10. Nici măcar nu ne-am adus aminte că am făcut prostia să scriem, din prea multă lehamite, exact după dictarea celeilalte, darămite să ne batem capul cu spaime că ne-ar putea prinde. O făcusem de multe ori, ce mama dracului! Culmea că numai la pedagogie am făcut trebușoara asta, nu ne-am gândit să ne extindem bussines-ul.
Și iată că a sosit ziua când draga doamna Darie ne-a adus tezele. Emoții? Nici vorbă. Numai că, în loc să ne spună numele și notele, cum era obiceiul, profesoara a ales două fete și le-a scos în fața clasei.
– Tu iei această teză și tu pe cealaltă. Fiecare citește câte o propoziție și se oprește, apoi o citește cealaltă. Hai, începeți! s-a încruntat buna noastră profesoară.
– Hait, am dat de dracu’, sunt ale noastre, i-am șoptit încet Doinei, care se schimbase și ea la culoare, semn că nu era singura care ghicise dezastrul.
– Șșșșt, taci că ne aude, m-a oprit fiindcă spre noi se îndreptau privirile ucigător de ironice ale micuței profesoare, care se urcase pe postamentul ce înconjura catedra.
Fetele au început să citească. Una o frază dintr-o teză, alta o frază din a doua teză. Clasa amuțise, știau ele fetele ceva despre ”metoda” noastră pedagogică dar nu erau prea sigure cum făceam. În liniștea de mormânt, care se lăsase peste 33 de gureșe, se auzea la indigo același lucru.
Noi două, cu obrajii în flăcări, făcându-ne mici, din ce în ce mai mici, cu dorința sinceră să ne dezintegrăm undeva în univers, auzeam două voci rostind cu glas monoton:
– Galenus şi Hypocrates au observat că există patru temperamente de bază și au încercat să le explice, stabilind clasificarea lor în: coleric, sangvin, flegmatic melancolic.
Prima voce se oprea și a doua continua, zgârâindu-ne creierul:
– Galenus şi Hypocrates au observat că există patru temperamente de bază și au încercat să le explice, stabilind clasificarea lor în: coleric, sangvin, flegmatic melancolic.
Lecturarea a continuat o vreme, cu privirile profei ațintite asupra noastră, până când doamna Darie a considerat că este suficient. Quod erat demonstrandum.
– Vasilica, ești una din elevele mele preferate, nu m-aș fi așteptat să copiezi. Vreau să fii cinstită și să îmi spui, cine de la cine a copiat.
– Niciuna, am răspuns dârz, ridicându-mă în picioare și uitându-mă în ochii ei. Mă enerva la culme să mă strige cineva ”Vasilica”, toată lumea îmi spunea Lili iar atunci mi s-a părut că îl pronunță ironic.
– Te rog, nu mă prosti!
– N-am copiat, învățăm împreună, de aia sunt tezele la fel, am continuat.
În fond, ce era să spun? Ce conta cine copiase de data aceea, în alte ocazii se întâmplase invers.
– Doina, și tu ești o elevă bună și cuminte, nu te lua de încăpățânata de Crăciun, spune tu adevărul și nu te voi pedepsi.
– Învățăm împreună, acesta este adevărul, a țâșnind în picioare și Doina, roșie la față ca un trandafir, susținând minciuna din același raționament.
Interogatoriul a continuat o bună bucată de vreme, fără ca niciuna să cedeze. Repetam ca papagalul că învățăm împreună, ne ascultăm una pe alta și de asta tezele sunt la fel.
– Ce să fac eu cu voi, fetelor? Acesta este un caz clar de copiere, nu mă prostiți. Am pus doi ambelor teze doi deși ele sunt de 9,5. Vreau să știu cine de la cine a copiat. Mă deranjează încăpățânarea voastră. Voi ce spuneți, cum ați proceda? a cerut profa sfatul colegelor, care nici nu respirau. Liceul era renumit pentru exmatriculări, vedeam în ochii lor spaima pedepsei extreme.
– Doamnă profesoară, dacă niciuna nu recunoaște și ambele susțin că fiecare și-a făcut teza fără ajutorul celeilalte, eu zic să le dați azi, acum, o altă teză. E ultima oră, putem sta toată clasa peste program, să aibă o oră la dispoziție. Doar așa ne vom da seama dacă mint, s-a ridicat în picioare șefa clasei.
Opinia ei a părut logică doamnei Darie. ”Uff, pentru moment suntem salvate, am gândit. Mai departe, fie ce-o fi.” Cum toate fetele au fost de acord cu propunerea, sărind în sprijinul ei, doamna Darie, o bunătate de femeie, a fost de acord. Ne-a mutat pe amândouă în prima bancă, pe rânduri diferite, fără nimeni în spatele nostru. A controlat în bancă să nu fie cărți, caiete, ne-a controlat în buzunare, ne-a dat caietele de teză înapoi și ne-a comunicat:
– Am să vă dau și subiecte diferite, ca să fiu sigură că ați spus adevărul, a spus victorios, făcându-mă să tresar: ”Drace, dacă ne nimerește fiecăreia subiect din jumătatea celeilalte, o băgăm pe mânecă”.
Din fericire, eu am primit subiecte din jumătatea mea, Doina din jumătatea ei. Îmi făceam cruce cu limba de așa noroc și promiteam cerului că nu voi mai copia în viața mea. Emoționate, cu mâinile transpirate, ne-am apucat de scris, cu cerberul între noi, urmărindu-ne cu ochi de vultur. Tezele au fost corectate pe loc iar doamna Darie a făcut ochii mari.
– Ambele teze sunt de nota 8. Pot să înțeleg că nota e mai mică din cauza stresului la care v-am supus. Mda, n-am ce să vă fac. Totuși. întrucât nu sunt convinsă că în primele teze nu ați copiat, deși nu știu cum, prin ce metodă, o să vă pun nota din cea de a doua teză, care e mai mică.
Ați văzut pe cineva înviind într-o secundă, după ce a crezut că e mort? Eu da, uitându-mă la Doina. Probabil și ea a avut același sentiment uitându-se la mine. Scăpasem. Nu nota doi mă îngrijora, aveam destui de 10 în oral ca să nu rămân corigentă dar toată profesorimea știa cât de aspru este domnul Crăciun. Dacă ajungea la urechile lui că fiică-sa a copiat, nu mă scăpa nici Isus Cristos de mama de bătaie, care mi-ar fi înroșit fundul. La exmatriculare nu m-am gândit, era prea bună doamna Darie.
Profesoara noastră n-a fost niciodată pe deplin mulțumită de modul în care s-a sfârșit aventura, o umbră de îndoială i-a rămas înfiptă în creier. Bun pedagog, însă, a ascuns îndoiala și până la sfârșitul liceului nu ne-a tratat diferit. Am aflat de îndoială mai târziu. La întâlnirea de zece ani de la terminarea liceului, încântată că terminasem filosofia și luasem deja examenul de admitere la drept, m-a îmbrățișat apoi, ridicându-se pe vârfuri, mi-a șoptit:
– Acum nu mai poți păți nimic. Poți să fii cinstită și să îmi spui cum naiba ați copiat?"

vineri, 8 mai 2020

Empatie

Fac parte din categoria celor care am avut o relatie deosebita cu toti dascalii. Intotdeauna m-au motivat aprecierile. Am vrut sa fiu mai bun, sa dovedesc ca lauda a fost meritata. Empatia face, pe langa stapanirea cunostintelor, parte din maiestria unui cadru didactic. Putem intelege ca sunt oameni, cu bucurii, cu necazuri, dar el este un formator de destine si nu are voie sa-si aduca necazurile la catedra. Poate ascunde multa tristete, dar stiti cat de mult face un zambet, domnilor profesori?
Din randurile de mai jos inteleg ca mai sunt si altii care constientizeaza lipsa de empatie in scolile din Romania.

"Buuun, și pentru că am scris despre învățământul online/profesori/părinți etc., am primit n mesaje pe privat, filmate de părinți, privitoare la cum decurg lucrurile între copii și profesori. Drept care azi vă spun un singur lucru și sunt capabilă să-l demonstrez oricând. Optzeci la sută dintre dascălii români, când interacționează cu copiii sunt stresați, încruntați, nu zâmbesc deloc, fac veșnic liniște, cuvintele lor de ordine sunt „nu acum, nu tu, am zis să taci acum, n-ai auzit, Titel, hei, Maia, halooo, dacă nu asculți, ieși…” etc.; în America, fiindcă am primit filme și de peste ocean, după ce copilul citește, de pildă, profa se exprimă: „Good job dear, wonderful, you did great today, I’m very proud of you!” Nu c-or fi ăia mai cuminți sau mai nush cum. Poate nu-s. DAR!!! Elevul, în fața profesorului, CONTEAZĂ. Iar copilul este stimulat pentru munca și participarea lui prin cuvinte frumoase. Nicio intervenție nu se termină fără astfel de cuvinte dinspre profesor spre elev. Iar acum vin și zic. Am fost un elev de zece pe linie. NICIODATĂ, în 12 ani de școală, nu mi-a spus vreun profesor „good job, wonderful, you did great today, I’m very proud of you. Dar absolut niciodată. Și văd că nici azi n-o fac, dar pretind, cumva, să fie ascultați fără crâcnire, să se-audă musca, să nu-și scape niciun copil vreun creion pe jos, să whatever. Cumva, dacă ar exista empatie, copilul ăla s-ar zbate din toate puterile lui să fie pe fază, dacă ar ști că ar obține măcar un cuvânt bun și cald de la sictiritul învățător, profesor, ce-o fi el. Și o spun cu o siguranță debordantă, cu atât mai mult cu cât fiică-mea mi-a spus deunăzi: Mami, de fiecare dată mi-a zis Frau „Perfekte Arbeit, Sofia!✔ Sehr schön geschrieben! O singură dată m-a pus să refac un exercițiu pe care l-am greșit, dar după ce l-am făcut mi-a mulțumit!” Prin urmare, dragi profesori, v-ați gândit cât contează pentru copiii ăștia o vorbă bună?"