Astăzi...

 

De la gimnaziu

Experții în tehnologie și educație propun introducerea unei materii dedicate Inteligenței Artificiale (IA) în programa școlară, argumentând că alfabetizarea digitală nu mai este suficientă în contextul actual. Această inițiativă vizează nu doar învățarea utilizării instrumentelor de tip IA, ci și înțelegerea principiilor de funcționare, a eticii și a riscurilor asociate (precum dezinformarea sau securitatea datelor).

Consumator sau creator?

🚀  Xiaomi intră în liga grea cu MiMo-V2-Pro

În timp ce atenția publică este adesea captivată de scandaluri interne, pe scena tech globală s-a produs o mutare surprinzătoare: Xiaomi nu mai face doar electronice accesibile, ci livrează inteligență artificială de top care rivalizează cu giganții momentului.

🤖 Ce este MiMo-V2-Pro?

Apărut inițial sub numele misterios de Hunter Alpha, noul model de la Xiaomi a creat confuzie în rândul experților, mulți crezând că este o nouă versiune DeepSeek. Realitatea este însă alta:

Hai pe SuperȘcoala!

Sursa

Să vezi potențialul acolo unde alții văd doar limitări

În douăzeci de ani de catedră, nu am mai întâlnit asemenea minți strălucite ascunse sub haine peticite și ghiozdane rupte. Ana și Mihai Dumitrescu aveau o singură mare problemă, s-au născut în casa greșită. Prima dată când i-am remarcat a fost la începutul anului școlar. Era ora de matematică la clasa a V-a. Am scris pe tablă o problemă pentru clasa a VII-a, spunându-le că e doar ca să le arăt ce vor învăța peste doi ani. Spre surprinderea mea, din spate s-a ridicat o mână sfioasă. Ana, o fetiță slăbuță, cu părul prins în două codițe inegale și cu un pulover prea mare pentru ea, a rezolvat problema perfect în mai puțin de două minute. 

"Doamna profesoară, cred că se poate și mai simplu", a spus fratele ei, Mihai, arătându-mi o rezolvare elegantă, de nivel de liceu. I-am rugat să rămână după ore. Tremurau amândoi, crezând probabil că au făcut ceva greșit. În cancelarie, le-am oferit câte un sandviș din pachetul meu de prânz, observând cum ochii lor se luminează la vederea mâncării. L-au împărțit în două, fiecare luând câte o jumătate cu gesturi care trădau o foame obișnuită cu rațiile.

"De unde știți matematică atât de avansată?" i-am întrebat.

Mai mult cu "miere"...

Omagiu

Toţi lucrăm o viaţă la catedră

Şi plecăm, din şcoală, supăraţi,

Fiindcă ne trimite-acasă Viaţa,

Fără să ne-ntrebe : „Nu mai staţi?”

Anii ne-au rămas prin şcoli, prin clase,

Chiar acasă, unde tot trudeam:

Îndesam caiete multe-n plase

Şi târziu, în noapte, corectam…

Din cafea sorbeam ca din ambrozii,

Iar cultura ne-nălţa la zei!

Ne-am iubit cu toţii meseria.

Chiar am fost împătimiţii ei!

Am iubit elevii, şcoala, cartea,

Am sădit şi trainic şi frumos.

Toţi ştiam că Viaţa-i o minune

Şi-am ajuns la Dumnezeu, pe jos.

Ce lăsăm în urmă ? Doar lumină

Şi copii care nu pot uita,

Întrebând, în toamnă, cu tristeţe :

„Nu ştiţi unde este Doamna mea?”

Vin acum din partea tuturora

Spre aceşti blânzi dascăli şi cuminţi

Şi îngenunchez cu tot respectul

Lâng-aureola lor de sfinţi!

Calea Luminii Dascălilor, Omagiu

de Maria Baciu - membră a Uniunii Scriitorilor din România

Cheia

 

"Educaţia este cheia ce deschide poarta de aur a libertăţii !" 

Immanuel Kant

Ieşit din rând

Grea de cap, aşa-i spunea diriga. Mama ei venea supărată de la şedință şi-i trăgea palme fără să-i vadā lacrimile. Acum chiulea iar, nu mai suporta ora de sport. Proful o scotea mereu din încolonare şi o punea să alerge singură, îi zicea c-o antrenează pentru olimpiada graşilor, iar copiii râdeau şi-i puneau piedică. Nu avea cui să spună ce-o doare, nu avea prieteni. Nu-i mai păsa de nimic. Dintre toți care aşteptau în stație, doar ea a făcut un pas mare dincolo de linie când metroul se apropia.

Sursa

Geniu sau prost?

„Fiecare este un geniu. Dar daca vei judeca un pește după abilitatea lui de a se cățăra într-un copac, acesta va trai intreaga viață crezând că este prost.”

Einstein

Descoperirea unui PROFESOR

"M-am născut sașiu, dislexic, bâlbâit, cu toate componentele unui eșec enorm, și faptul că sunt aici este o performanță! Când m-am născut, nu erau semne de vreo reuşită a mea în viaţă... Aveam un strabism foarte pronunţat, eram dislexic şi abia citeam, toţi cei din jur râdeau de mine – profesori şi copii, eram numit «prostu’ clasei», mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că desenez urât şi de atunci nu prea am mai desenat. Eram în suferinţă. Înţelesesem că sunt prost, urât, şi că nu sunt bun de nimic! Apoi, în clasa a V-a, a venit un profesor care mi-a văzut un desen ascuns, şi a vorbit puţin cu mine. La urmă, m-a privit direct în ochi şi mi-a spus clar: <<Tu eşti un geniu>>. Iar eu am început să fiu."

Horatiu Mălăele

Sursa

5 Octombrie 2022, Ziua Educatiei

 

O poveste despre educatie si oameni

În orice profesie înveți și te perfecționezi în fiecare zi. Indiferent daca ai învățat sau nu astăzi, nu uita că ești un modelator de destine și, mai ales, nu uita sa fii OM.

Constantin Rusu,

formator

Pe diriginta din clasa a V-a o chema Riveros. În prima zi de curs, a început prin a le spune copiilor o minciună. La fel ca majoritatea profesorilor, ea și-a privit elevii și le-a spus că îi iubește pe toți în mod egal. Dar acest lucru nu a fost posibil, deoarece acolo, în primul rând, asezat pe scaunul său, era un băiat pe nume: Facundo Moreno. Doamna Riveros îl observase pe Facundo încă din anul precedent și observase că nu se juca cu alți copii, hainele sale erau foarte neglijente și avea constant nevoie să facă o baie bună. Facundo începea să fie oarecum neplăcut. A venit vremea când doamna Riveros a apreciat lui Facundo cu o dungă roșie, să facă un X mare și să plaseze un zero foarte izbitor în partea de sus a temelor sale.

La școala unde preda doamna Riveros, i s-a cerut să revizuiască caracterizările fiecărui copil. Lăsase dosarul lui Facundo la urma. Când l-a examinat, a avut o mare surpriză. În clasa întâi învațătorul a scris: „Facundo este un băiat foarte luminos, cu un zâmbet ca nimeni altul. Își face treaba îngrijit și are maniere grozave. Este o plăcere să-l ai în preajmă". În clasa a doua a scris: „Facundo este un elev excelent, se înțelege foarte bine cu colegii săi de clasă, dar își arată îngrijorarea deoarece mama lui are o boală incurabilă și mediul acasă trebuie să fie foarte dificil”. În clasa a III-a a scris: "Mama sa a murit, a fost foarte greu pentru el. Încearcă să facă tot posibilul, dar tatăl său nu arată prea mult interes și mediul de acasă îl va afecta în curând dacă nu se iau anumite măsuri", iar in clasa a patra a scris: „Facundo se află în spatele colegilor săi și nu manifestă prea mult interes față de școală. Nu are mulți prieteni și uneori doarme la ore ”.

Acum, doamna Riveros își dăduse seama de problemă și își părea rău pentru ea însăși. A început să se simtă mai rău când elevii lor le-au adus cadourile de ziua profesorului, înfășurate în funde frumoase și hârtie lucioasă, cu excepția lui Facundo. Darul său era înfășurat cu hârtie gălbuie pe care o luase dintr-o pungă de ambalaj. Doamna Riveros era îngrozită să deschidă acel cadou în mijlocul celorlalte cadouri. Unii copii au început să râdă când au văzut o brățară veche și o sticlă de parfum cu doar un sfert din conținutul ei. Ea a oprit tachinarea copiilor exclamând cât de prețioasă era brățara, în timp ce a încercat-o și și-a tamponat o parte din parfum pe încheietura mâinii. Facundo Moreno a rămas la sfârșitul orei în ziua aceea suficient de mult pentru a spune: „Doamna. Riveros, astăzi miroși așa cum mirosea mama mea." După ce băiatul a plecat, a plâns cel puțin o oră. Din acea zi, ea a încetat să mai învețe copiii matematica, citit și scris. În schimb, a început să-i educe pe copii. Doamna Riveros a acordat o atenție specială lui Facundo. Când a început să lucreze cu el, creierul lui a început să reînvie. Cu cât îl încuraja mai mult, cu atât răspundea mai repede. Până la sfârșitul anului școlar, Facundo devenise unul dintre cei mai sârguincioși copii din clasă și, în ciuda minciunii sale că i-a iubit pe toți elevii în mod egal, Facundo a devenit unul dintre preferatii ei.

Doi ani mai târziu, a găsit un bilet sub ușă, era de la Facundo, spunându-i că fusese cel mai bun profesor pe care l-a avut vreodată în viața lui. Cinci ani mai târziu, în aceeași perioadă, a primit o altă notă de la Facundo, acum îi scria că a terminat liceul fiind al treilea din clasa sa și ea a fost în continuare cea mai bună profesoară pe care a avut-o vreodată în întreaga sa viață. Cinci ani mai târziu, a primit o altă scrisoare prin care spunea că, deși uneori lucrurile erau grele, el a rămas la școală și în curând va absolvi cu cele mai mari onoruri. El i-a repetat doamnei Riveros că ea a fost în continuare cel mai bun profesor pe care l-a avut vreodată în viața sa. Patru ani mai târziu a primit o altă scrisoare. De data aceasta a explicat că, după terminarea studiilor, a decis să călătorească puțin. Scrisoarea explica că ea era în continuare cea mai bună profesoară pe care a avut-o vreodată și preferata lui, dar acum numele lui se prelungise puțin, scrisoarea era semnată de Dr. Facundo Moreno. Povestea nu se termină aici, mai este o scrisoare de citit, Facundo a spus acum că a întâlnit o fată cu care urma să se căsătorească. El a explicat că tatăl său a murit acum câțiva ani și a întrebat-o pe doamna Riveros dacă ar dori să ocupe la nunta lui locul care este de obicei rezervat mamei mirelui. Bineînțeles, bătrâna profesoară a acceptat. A sosit purtând vechea brățară și s-a asigurat că va purta parfumul pe care Facundo și-a amintit că mama sa a folosit-o în ultimul Crăciun pe care l-au petrecut împreună. S-au îmbrățișat și dr. Moreno i-a șoptit la ureche: „Mulțumesc, Maestră, pentru că ai crezut în mine. Mulțumesc foarte mult pentru că m-ai făcut să mă simt important și mi-ai arătat că pot face diferența”. Doamna Riveros cu lacrimi în ochi, a inspirat și a spus: „Facundo, te înșeli, tu ai fost cel care m-a învățat că pot face diferența. Nu am știut să educ până nu te-am cunoscut”.

Există povești care pot fi de mare folos pentru a face din această lume un loc mai uman, când ești sensibil la durerea și problemele altora.

Autor necunoscut.

Scopul invatarii

Dacă vrei să înveți accelerat, ai nevoie de un obiectiv concret. Scopul nu este să înveți limba engleză. Scopul este să susții un discurs de 20 de minute către 100 de oameni. Scopul nu este să înveți să faci video-uri. Scopul este să publici 50 de video-uri în 3 luni. Cel mai prost scop al învățării este învățarea însăși. De aceea, formatul curent al școlii și al sistemului educațional este greșit. Pentru că au transformat învățarea într-un scop, când, de fapt, este un mijloc. Un mijloc de a trăi o viață mai bună. De a rezolva o problemă. Însă, dacă acel obiectiv nu are un termen clar și o consecință destul de mare în cazul în care nu îl realiză, atunci învățarea devine din nou lentă.

Răzvan Căzănescu

Catastrofa si "rândul proștilor"

Uneori am fost paranoică în îngrijorări. Mereu atentă, cu ochii în patru, de multe ori depășind limita normalului, să nu li se întâmple ceva sau să nu fie furați de sistem, păcăliți, înlăturați de alții cu relații. Trăiam într-o țară în care neîncrederea în autorități friza absurdul. Nu întotdeauna existau motive însă nu mă puteam abține.

În trimestrul al doilea din clasa a III-a ne-am mutat în Podul Roș. Cu aproape un un în urmă renunțasem la catedră. În urma unui concurs complicat și greu, cu legislație vamală despre care nu studiasem nimic în facultate, mă angajasem pe post de jurist la Direcția Vămilor. Îmi era mai comod să locuim în oraș, aproape de birou și de instanțe, dar speram să fie benefic și pentru ei, Iașiul le oferea alte posibilități. Școala la care urmau să învețe era situată peste drum de blocul în care locuiam iar eu mă bucuram că nu trebuie să meargă departe.

Învățătoarea, în schimb… o catastrofă. Veneau de la o școală din marginea Iașiului (demnă de dispreț după mintea ei) și învățau prea bine, exista riscul să-i surclaseze pe preferații clasei. Inițial a crezut că mă poate manipula, făcându-mă dependentă de bunăvoința ei.

M-a chemat la școală, la puțin timp după ce a început trimestrul și cu o morgă sobră mi-a comunicat că amândoi au goluri mari la română și matematică și au neapărat nevoie de meditație. Găsise și explicația: situația lor catastrofală era urmarea faptului că eram jurist și nu aveam timp să mă ocup de ei. Habar nu avea că fusesem zece ani profesor și doi ani învățătoare, nu știa cât de bun învățător era M., cel care îi avusese elevi până atunci. Plângându-se cât de ocupată este, cât de puțin timp are, câți părinți o imploră să le ajute copilul, a propus, dând senzația că-mi face o mare favoare și motivând că vrea să-i aducă la nivelul celor mai buni elevi din clasă, să-i mediteze pe o sumă de bani lunară. Răspunsul a lăsat-o mască. Stimată doamnă, i-am spus, amândoi fac meditație la cele două discipline cu doi profesori foarte buni, nu înțeleg de ce aș renunța la ei pentru ca să vă aleg pe dumneavoastră. Era adevărat, de la începutul clasei a treia decisesem să facă meditație cu doi colegi de la școala unde profesasem; nu pentru că aveau goluri ci pentru că voiam să performeze. Spuneți că au goluri, am continuat sarcastic, OK, atunci haideți la directorul școlii, îi propunem să stabilească o comisie de profesori care să-i asculte din toată materia și vor stabili ei dacă au sau nu golurile de care vorbiți.

I-a fost frică să persiste în măgăria de a se autopropune meditatorul lor dar i-a ars la note. Olimpia nu trecea de nota opt la matematică și Vlad de opt la română, cele două discipline în care excelau, la restul disciplinelor mă trezeam și cu note de șapte. Sufeream toți. De multe ori am plâns eu, de multe ori le-am ostoit lor lacrimile. Stăteam de vorbă cu ei pe îndelete și le explicam că nu nota contează ci cât știu, că trebuie să învețe bine pentru ca să poată studia la altă școală începând cu clasa a V-a, dar e greu să convingi doi puști, care suferă azi pentru o notă nedreaptă, că viitorul le va arăta dacă nota a fost corectă sau nu, că vor dovedi într-o zi că știu mai mult decât nota din carnet și catalog.

Iar cât știau s-a văzut la examenul pentru clasa a V-a.

Exista pe atunci o modă ca la liceele bune, care aveau și clase de gimnaziu, să se dea examen pentru clasa a V-a, dacă cei care se înscriau erau mai numeroși decât locurile arondate de inspectorat. Examenul era salvarea lor, nu mai voiam să urmeze cursurile gimnaziale la o școală cu profesori care susțineau o asemenea învățătoare sau se prefăceau că nu-i observă metodele. Între timp aflasem de la alți părinți că nu doar de Vlad și Oli își bătea joc, se comporta la fel de mizerabil cu toți copiii ai căror părinți nu o gratulau cu cadouri scumpe sau nu-i plăteau așa zisele meditații.

Liceul la care au dat examen era situat tot în Podul Roș, un pic mai departe de casă dar nu cât să mă sperie. Examen serios, dur pentru vârsta lor. Patru candidați pe un loc. O oră și jumătate au avut la dispoziție pentru limba română, o altă oră și jumătate pentru a rezolva subiectele de la matematică, ambele discipline odată, în aceeași zi.

Noi, părinții, emoționați și îngrijorați, îi așteptam în curtea școlii. Eu stăteam singură într-un colt, cu inima cât un purice. Era primul lor examen din viață, adunam emoțiile direct în inimă. Mai mult pentru Vlad eram îngrijorată. Oli nu era talentată la literatură, nu avea harul scrisului ca fratele ei dar era mult mai responsabilă, n-am avut multe emoții pentru ea. Pentru Vlad îmi era frică. Știam că nu este bun prieten cu matematica dar putea greși și la română fiindcă era zăpăcit, aiurit, nu avea răbdare, făcea totul pe fugă, în grabă.

Câteva mămici gureșe, care păreau să se cunoască de când odraslele le erau în clasele primare, m-au integrat în grupul lor. Înainte de a intra în examen mă văzuseră cu amândoi copiii.

— Aveți gemeni? m-au abordat.

— Nu, e o diferență de un an și ceva însă i-am dat la școală în același an.

— Vai, probabil că aveți emoții duble.

— Am dar și știu ce se va întâmpla. Fata va ieși ultima din sală. Calmă, liniștită, spunând că a făcut dar nu poate aprecia ce notă va lua. Băiatul, în schimb… iese primul, pot să pun pariu, am zâmbit. Apoi va striga că a făcut tot.

— E atât de bun? m-a întrebat una, verde de invidie.

— Da’ de unde! E zăpăcit.

Primul care a deschis ușa școlii, la vreo două ore și jumătate, a fost Vlad, așa cum prevăzusem. M-a reperat și a început să alerge cu părul fluturând, agitat și roșu la față.

— Mama, am terminat primul, nu? Să știi că am făcut tot.

Noile mele cunoștințe s-au pus pe un pui de râs. Discret, cu mâna peste gură ca să nu tulbure copilul ori să-l sperie.

Și cu Oli am avut dreptate. A ieșit ultima, calmă și liniștită.

După amiază ne-am adunat din nou la școală. Se dădeau rezultatele. Evident, Olimpia a avut notă mai mare decât el însă bucuria mea a fost dublă, amândoi au luat examenul și au fost repartizați în aceeași clasă.

Mămicile cu care mă împrietenisem au fost martori al unei noi scene de comedie. Când a văzut rezultatele Vlad a găsit explicația: nu făcuse chiar perfect fiindcă, pe la jumătatea examenului, l-a luat o durere cumplită de burtă. Știam. Iar dacă n-ar fi fost burta, o rază de soare urma să-l enerveze și să nu se mai poată concentra din pricina ei. Sau o umbră, o pată de culoare.

Mai apoi m-au aplaudat frenetic (de parcă era meritul meu) când directorul liceului, anunțând rezultatele, a chemat-o pe Olimpia în fața careului. Luase singurul zece, singurul din toate notele acordate liotei de copii. Bineînțeles, la iubita ei matematică. Totuși, singura notă de zece… mă copleșea emoția, eram mândră, fericită. Succesul lor mi-a dat putere să mă duc glonț la școala unde terminaseră clasa a IV-a. Am intrat cu tupeu în cancelarie - ca un uragan - și am strigat învățătoarei, de față cu toate cadrele didactice prezente:

— Amărâții ăia doi de copii ai mei, care aveau goluri pentru că nu am admis să facă meditație cu dumneavoastră, pe care i-ați așezat în ”Rândul proștilor” - da, da nu vă uitați mirați, doamna are în clasă un rând al proștilor, repet, i-ați așezat în rândul proștilor fiindcă EU am uitat să le dau un ghiveci cu flori pe care să-l aducă la școală, cărora nu le-ați pus mai mult de nota opt la matematică sau română, au luat examenul printre primii la liceul X. Iar Olimpia a luat singurul zece acordat de comisie. La matematică, unde îi puneați opt și vă mai și strâmbați, de parcă nici pe ăla nu-l merita. Singurul zece din sute de lucrări, mă auziți? Sper să audă și colegii dumneavoastră ce spun și să se întrebe ce fel de cadru didactic sunteți.

Se lăsase o liniște de mormânt în cancelarie. Amuțise și învățătoarea după ce, când am început tirada, încercase să mă sperie țipând ”Cum îți permiți”. Nici n-am băgat-o în seamă, am spus de am avut de spus și am ieșit la fel de vijelios precum intrasem. Trebuia să mă răzbun.

Spuneam la un moment dat că sunt momente când înțeleg persoanele care se transformă instinctual în animale și devin violente uitând să se abțină, lăsând deoparte educația, bunul simț, respectul, regulile care spun că nu îți faci singur dreptate. Mi se întâmplase și mie în ziua în care au venit acasă plângând fiindcă fuseseră trimiși în rândul proștilor. Cum să existe un rând al proștilor? Cum! Și pentru ce să fie pedepsiți? Pentru că eu uitasem să le dau un blestemat de ghiveci de flori? Era prea mult. Am fost atât de furioasă încât am vrut să mă duc să o iau de plete. Uitând, devenind animal, fără să-mi pese de urmări. M-a oprit Olimpia, copilul meu de multe ori mai matur decât mine: Mama, tot nouă ne faci rău, dă-ne ghiveciul ăla și gata, mai avem puțin și terminăm clasa a IV-a, chiar nu merită.

M-am oprit atunci dar n-am uitat, m-au durut prea tare și prea des lacrimile lor din cei doi ani cât învățaseră în clasa ei. Nu uitasem nici o altă zi de lacrimi. Mă anunțaseră că de ziua copilului, deja în clasa a IVa, le ceruse învățătoarea să vină cu un platou de prăjituri din care urmau să mănânce toți. Nu eram de acord nici cu astfel de obligații dar n-am vrut să mai repet scena ghiveciului. Cum soacra surorii mele era expertă în prăjituri, am rugat-o pe ea să-mi facă unele de excepție. Greșeala mea, n-am păstrat nimic acasă, ”lasă că veți mânca la școală”, le-am spus trimițându-i cu două platouri care puteau lejer să se înscrie la un concurs de gătit. Platourile aduse de Vlad și Olimpia n-au mai ajuns pe masa de unde au mâncat copiii. ”Astea arată mult prea bine, le iau eu acasă”, a decretat ca o regină supușilor.

A fost greu să tac. Rezultatul de la examen a părut cea mai dulce răzbunare.

Ancora - Lili Crăciun

Sursa si foto

Vocatie

„Profesia de profesor (în fapt, o vocație), nu se suprapune unei simple meserii, e o chemare mult mai adâncă, mai amplă, cu determinări sau consecințe ce ating profunzimea țesutului social, umanitatea ca atare. Noi, ca profesori, suntem co-generatori, alături de părinți, stâlpi ai viitorului, suntem începutul pentru toți cei care vor lua calea diferitelor profesiuni. E un fel de profesiune a profesiunilor, de pregătire sau punere a temeliilor pentru edificii diversificate, uneori indeterminate. Lucrăm în prezent, dar pregătim viitori posibili. Întemeiem acele baze pentru ca tinerii să o ia în toate direcțiile, funcție de ce vor, ce pot, ce este necesar. Desigur, la un moment dat încercăm să îi punem pe o direcție precisă, una vocațională, focalizată, specializată, individualizată...”

Profesor univ. dr. Constantin Cucoș

Jos palaria!

Inspectorul școlar general din București, Ionel Pușcaș, a fost demis după ce a declarat că gestul unui elev care s-a aruncat de la geamul școlii este "o joacă obișnuită", a declarat, vineri, ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu. 

Jos pălăria, domnule ministru, pentru atitudine și promptitudine! Cei fară "chemare" din învățământul românesc trebuie să plece din sistem. Și avem multe... uscături!

Imblanzirea unei flacari

 

„Educaţia este îmblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas.” 

Socrate

Gheorghe Lazar

 "Primul dascal de ideal romanesc"

Nicolae Iorga

Pregatit